Încă nu sunt la şcoală. Am aranjat să nu facem primele două ore. Drăguţ. Îmi savurez cafeaua în faţa monitorului şi îmi trec o mie de gânduri prin cap. Dar probabil cel care mă afectează cel mai mult este cel care-mi aduce aminte de ea. Ea, cea care ştia să zâmbească, ea cea care îmi este… - sau îmi era, încă nu mi-am dat seama - prietenă. Ea care e specială, ea care nu mai e aceeaşi… ea care se face uneori că nu mai exist… Şi eu, care tot aştept un răspuns, eu care vreau un cuvânt, eu care o vreau înapoi.

Nu suport să nu mi se spună atunci când am greşit. Urăsc să fiu lăsată ca un obiect uzat. Urăsc tot ce înseamnă abandonare, căci deja a devenit un obicei pentru cei din jurul meu.

Dar astea sunt doar aberaţii. Ştiu că nu am decât să aştept până la nesfârşit - tot nu-mi vei spune. A… şi acum ştiu bine că nu am fost niciodata si nici nu voi fi “cineva-ul tău special” de care spuneai acum ceva timp.

Oricum… a rămas doar zaţul…