Încă nu sunt la şcoală. Am aranjat să nu facem primele două ore. Drăguţ. Îmi savurez cafeaua în faţa monitorului şi îmi trec o mie de gânduri prin cap. Dar probabil cel care mă afectează cel mai mult este cel care-mi aduce aminte de ea. Ea, cea care ştia să zâmbească, ea cea care îmi este… - sau îmi era, încă nu mi-am dat seama - prietenă. Ea care e specială, ea care nu mai e aceeaşi… ea care se face uneori că nu mai exist… Şi eu, care tot aştept un răspuns, eu care vreau un cuvânt, eu care o vreau înapoi.

Nu suport să nu mi se spună atunci când am greşit. Urăsc să fiu lăsată ca un obiect uzat. Urăsc tot ce înseamnă abandonare, căci deja a devenit un obicei pentru cei din jurul meu.

Dar astea sunt doar aberaţii. Ştiu că nu am decât să aştept până la nesfârşit - tot nu-mi vei spune. A… şi acum ştiu bine că nu am fost niciodata si nici nu voi fi “cineva-ul tău special” de care spuneai acum ceva timp.

Oricum… a rămas doar zaţul…  

… inevitabilul s-a produs. A plecat…

Nu o să descriu ce simt.. pentru că nu am cum. Am zâmbetul pe buze pentru ceilalţi şi uraganul în  suflet. Toată noaptea a fost un calvar, nu am închis un ochi - şi singurul lucru care mă putea calma era să cânt Ţapinarii - Tatuaj. Mii de imagini m-au chinuit: primul sărut… şi ultmul, cel din aeroport; zilele  când îmi cântai la chitară - cum tE chinuiai să nu ai emoţii să-mi poţi cânta şi din voce Mărgineanu - A  fost odata; zilele la munte; ziua ciudată în care nE-am cunoscut…

 Şi coşmarul abia a început…

Înainte de a spune orice altceva, ţin să menţionez:

• Nu, nu am devenit brusc emo
• Nici gânduri sinucigaşe nu am/avut
• Nu am renunţat la blog

Acestea fiind spuse, revin la post.

În primul rând merci celor care le-a păsat (sau, mă rog, celor care s-au prefăcut că le pasă). Eram sătula să tot aud replici de genul: “O să treacă, nu e mult, bla-bla”. Ei uite că nu-mi pasă. Şi nici exemple stupide nu mai vreau, şi nici să aud că ştiu cum e să fii in papucii mei. Nu frate! NU! Uite din cauza asta se ceartă lumea. Din cauza asta se destramă familii şi cupluri. Că îşi bagă lumea nasul! Suntem toţi patetici. Vreţi un sfat??? NU DAŢI SFATURI! E cea mai mare prostie din viaţa voastră. Lăsaţi omul să găsească el soluţia. În cel mai bun caz, dacă îţi e prieten şi îţi pasă, condu-l pe pista cea bună, dar lasă-l pe el să descopere soluţia.

(more…)

 - post neinteresant - (more…)

… sau Povestea unei zile de marţi

Am ajuns în sfârşit acasă. Greu. Cred că am făcut febră musculară de la zăpadă - atât de prost se circulă pe trotuar. Nu am chef de nimic. Pur şi simplu simt că nu mai pot învăţa. Urăsc orele de marţi şi joi. Câte 7ore îngrozitoare. Când mergeam spre casă chiar mă gândeam. După liceu eU ce o să fac? Ştiu deja ce îmi place şi cam ce aş vrea de devin. Dar oare pot? De ce mă cred atât de incapabilă de la o vreme încoace? Când a trecut timpul?… (more…)