Încă nu sunt la şcoală. Am aranjat să nu facem primele două ore. Drăguţ. Îmi savurez cafeaua în faţa monitorului şi îmi trec o mie de gânduri prin cap. Dar probabil cel care mă afectează cel mai mult este cel care-mi aduce aminte de ea. Ea, cea care ştia să zâmbească, ea cea care îmi este… - sau îmi era, încă nu mi-am dat seama - prietenă. Ea care e specială, ea care nu mai e aceeaşi… ea care se face uneori că nu mai exist… Şi eu, care tot aştept un răspuns, eu care vreau un cuvânt, eu care o vreau înapoi.

Nu suport să nu mi se spună atunci când am greşit. Urăsc să fiu lăsată ca un obiect uzat. Urăsc tot ce înseamnă abandonare, căci deja a devenit un obicei pentru cei din jurul meu.

Dar astea sunt doar aberaţii. Ştiu că nu am decât să aştept până la nesfârşit - tot nu-mi vei spune. A… şi acum ştiu bine că nu am fost niciodata si nici nu voi fi “cineva-ul tău special” de care spuneai acum ceva timp.

Oricum… a rămas doar zaţul…  

Stau şi mă întreb uneori cum ştim ce să spunem, dar mai ales când să spunem? Oare am ajuns să ne formăm un soi de “reflex” în legătură cu timpul potrivit de a spune ceva? Au existat oare momente când ţi-ai dorit să fi tăcut din gură? Ar trebui să ne axăm mai mult pe body language? Sau atunci când nu ştim ce să răspundem ar trebui să ne ţinem naibii gura? Un om deştept a spus cândva: “Mai bine taci şi pari prost, decât să vorbeşti şi să înlături orice îndoială.”

Mai ştim în zilele noastre să păstrăm tăcerea atunci când trebuie? Am un exemplu… păcat că nu pot spune şi numele persoanei… dar vă spun că o văd în fiecare zi şi mă dezgustă modul prin care încearcă să iasă în evidenţă, mai ales când spune nişte prostii cât capul ei de mare!

Când suntem mici suntem extremi de sinceri. Uneori, părinţii trec prin nişte situaţii penibile din cauza noastră - cum ar fi să fii cu mămica în oraş (tu având doar câţiva anişori) şi să vă întâlniţi cu şefa ei, iar tu, naiv şi prostuţ să exclami că şefa mamei tale arată ca o vrăjitoare sau mai ştiu eu cât de penibil îi stă în rochia pe care o are. Pe măsură ce creştem, însă, învăţăm să fim dimplomaţi, să minţim cât de “bine” îi stă părul prietenei mamei, sau cât de “bună” e prăjitura adusă de aceasta. Stăpânim atât de bine tehnica, dar la un moment dat o dăm în bară. Suntem doar noi aşa? Şi prin noi mă refer la femei…  Ar trebui din când în când să ne ţinem gura? Is there a time when we should just SHUT THE FUCK UP???

Pe bune acum, tu cum ai învăţat când să vorbeşti şi când să taci din gură?

Bărbaţii nu sunt excluşi din dezbatere! 

Am un obicei prost de la o vreme încoace: nu îmi verific prea des mail-ul Aiurea, ştiu, dar mereu uit… şi uite aşa pierde Alice uneori veşti importante….

Şi apropo de situaţia de mai sus, mi-am adus aminte de o glumă, şi aşa nu am mai postat de mult timp una (more…)