Încă nu sunt la şcoală. Am aranjat să nu facem primele două ore. Drăguţ. Îmi savurez cafeaua în faţa monitorului şi îmi trec o mie de gânduri prin cap. Dar probabil cel care mă afectează cel mai mult este cel care-mi aduce aminte de ea. Ea, cea care ştia să zâmbească, ea cea care îmi este… - sau îmi era, încă nu mi-am dat seama - prietenă. Ea care e specială, ea care nu mai e aceeaşi… ea care se face uneori că nu mai exist… Şi eu, care tot aştept un răspuns, eu care vreau un cuvânt, eu care o vreau înapoi.
Nu suport să nu mi se spună atunci când am greşit. Urăsc să fiu lăsată ca un obiect uzat. Urăsc tot ce înseamnă abandonare, căci deja a devenit un obicei pentru cei din jurul meu.
Dar astea sunt doar aberaţii. Ştiu că nu am decât să aştept până la nesfârşit - tot nu-mi vei spune. A… şi acum ştiu bine că nu am fost niciodata si nici nu voi fi “cineva-ul tău special” de care spuneai acum ceva timp.
Stau şi mă întreb uneori cum ştim ce să spunem, dar mai ales când să spunem? Oare am ajuns să ne formăm un soi de “reflex” în legătură cu timpul potrivit de a spune ceva? Au existat oare momente când ţi-ai dorit să fi tăcut din gură? Ar trebui să ne axăm mai mult pe body language? Sau atunci când nu ştim ce să răspundem ar trebui să ne ţinem naibii gura? Un om deştept a spus cândva: “Mai bine taci şi pari prost, decât să vorbeşti şi să înlături orice îndoială.”
Mai ştim în zilele noastre să păstrăm tăcerea atunci când trebuie? Am un exemplu… păcat că nu pot spune şi numele persoanei… dar vă spun că o văd în fiecare zi şi mă dezgustă modul prin care încearcă să iasă în evidenţă, mai ales când spune nişte prostii cât capul ei de mare!
Când suntem mici suntem extremi de sinceri. Uneori, părinţii trec prin nişte situaţii penibile din cauza noastră - cum ar fi să fii cu mămica în oraş (tu având doar câţiva anişori) şi să vă întâlniţi cu şefa ei, iar tu, naiv şi prostuţ să exclami că şefa mamei tale arată ca o vrăjitoare sau mai ştiu eu cât de penibil îi stă în rochia pe care o are. Pe măsură ce creştem, însă, învăţăm să fim dimplomaţi, să minţim cât de “bine” îi stă părul prietenei mamei, sau cât de “bună” e prăjitura adusă de aceasta. Stăpânim atât de bine tehnica, dar la un moment dat o dăm în bară. Suntem doar noi aşa? Şi prin noi mă refer la femei… Ar trebui din când în când să ne ţinem gura? Is there a time when we should just SHUT THE FUCK UP???
Pe bune acum, tu cum ai învăţat când să vorbeşti şi când să taci din gură?
Am un obicei prost de la o vreme încoace: nu îmi verific prea des mail-ul Aiurea, ştiu, dar mereu uit… şi uite aşa pierde Alice uneori veşti importante….
Şi apropo de situaţia de mai sus, mi-am adus aminte de o glumă, şi aşa nu am mai postat de mult timp una Citeste continuarea »
Îmi place seara să mă odihnesc în pat uitându-mă la Ally McBeal, sau la alte seriale. În episodul de azi John Cage spunea ceva de genul: o iubesc pe Nelle, nu neg asta. Avem o relaţie foarte frumoasă. Dar cu Ally… ei bine, noi reuşim să comunicăm mai bine din punct de vedere spiritual. Şi da, nutresc nişte sentimente pentru ea. Adevărul? Nici eu nu ştiu ce mai simt.
Aşa că am început să mă gândesc la mai multe persoane pe care le cunosc şi mă întreb: putem iubi mai mult de o persoană în acelaşi timp? Suntem capabili de poligamie? Probabil s-a întâmplat ca să fie un moment în viaţa noastră când, implicaţi deja într-o relaţie, am cunoscut pe cineva care ne face să ne simţim speciali, să simţim că putem comunica fără cuvinte. Se întâmplă oare să şi iubim pe acestă a doua persoană dar să continuăm a o iubi şi pe prima?
Mă gândeam la arabi. Dacă eşti bărbat, e ok, poţi avea până la 7 neveste (parcă ăsta era numărul maxim). Dar în cazul femeilor ai voie doar un SINGUR bărbat. De ce? Noi nu suntem în stare să iubim mai multe persoane la fel în acelaşi timp, dar un bărbat poate iubi mai multe femei deodata?
Dacă în prietenii suntem poligami, de ce nu se aplică aceeaşi regulă şi în iubire? Sau atunci suntem luate drept nişte falsuri? Hei, dacă mai mimăm câte un orgasm din când în când, asta nu înseamnă că mimăm şi sentimente!g
Azi am deschis o categorie nouă: Aberaţii la o cafea. Ţin sa precizez că ceea ce voi scrie aici nu ţine neapărat de persoana mea sau de ceea ce simt eU. Consideraţi aceste posturi ca fiind discuţii auzite într-o cafenea. Deci, a NU se interpreta cum că am paţit eU ceea ce se va afla în această categorie.Citeste continuarea »
Nu o să descriu ce simt.. pentru că nu am cum. Am zâmbetul pe buze pentru ceilalţi şi uraganul în suflet. Toată noaptea a fost un calvar, nu am închis un ochi - şi singurul lucru care mă putea calma era să cânt Ţapinarii - Tatuaj. Mii de imagini m-au chinuit: primul sărut… şi ultmul, cel din aeroport; zilele când îmi cântai la chitară - cum tE chinuiai să nu ai emoţii să-mi poţi cânta şi din voce Mărgineanu - A fost odata; zilele la munte; ziua ciudată în care nE-am cunoscut…
Pentru că am fost lepşuită de 3 persoane cu acelaşi lucru, m-am hotărât să-mi dau şi eU cu părerea despre vocile care sună cel mai bine la noi.
La capitolul domnişoare: Cristina Rus, Luminiţa Anghel, Elena de la DjProject, Paula Seling, Cristina de la Impact
Iar cât despre domnişori…. hm… îmi vin în minte numai tipi din afară (Damien Rice) … să zicem Bitză, Laurenţiu Duţă, Dan Bitman - mie îmi dă fiori vocea lui
Şi cam atât. Nu prea am mai ascultat muzică românească în ultima vreme… Nu mă mai atrage.. C’est la vie…
Tu care crezi că sunt cele mai bune voci din România?
Încă nu sunt la şcoală. Am aranjat să nu facem primele două ore. Drăguţ. Îmi savurez cafeaua în faţa monitorului şi îmi trec o mie de gânduri prin cap. Dar probabil cel care mă afectează cel mai mult este cel care-mi aduce aminte de ea. Ea, cea care ştia să zâmbească, ea cea care îmi este… - sau îmi era, încă nu mi-am dat seama - prietenă. Ea care e specială, ea care nu mai e aceeaşi… ea care se face uneori că nu mai exist… Şi eu, care tot aştept un răspuns, eu care vreau un cuvânt, eu care o vreau înapoi.
Stau şi mă întreb uneori cum ştim ce să spunem, dar mai ales când să spunem? Oare am ajuns să ne formăm un soi de “reflex” în legătură cu timpul potrivit de a spune ceva? Au existat oare momente când ţi-ai dorit să fi tăcut din gură? Ar trebui să ne axăm mai mult pe body language? Sau atunci când nu ştim ce să răspundem ar trebui să ne ţinem naibii gura? Un om deştept a spus cândva: “Mai bine taci şi pari prost, decât să vorbeşti şi să înlături orice îndoială.” 
Aiurea, ştiu, dar mereu uit… şi uite aşa pierde Alice uneori veşti importante….
… inevitabilul s-a produs. A plecat…
Pentru că am fost lepşuită de 3 persoane cu acelaşi lucru, m-am hotărât să-mi dau şi eU cu părerea despre vocile care sună cel mai bine la noi.
îmi vin în minte numai tipi din afară (Damien Rice) … să zicem Bitză, Laurenţiu Duţă, Dan Bitman - mie îmi dă fiori vocea lui 
